„Am crezut că am pășit în lumea extraterestră”. Experiența uluitoare, pas cu pas, a unui băiat de provincie ajuns pentru prima dată în oraș, la Iași

Era la două luni de la înmormântarea tatii în cimitirul din Valea Lupului, unde stăteau bunicii, și venirea în marele oraș a însemnat o transformare profundă a vieții noastre (mama, eu și cele două surori mai mici). La cei unsprezece ani pe care îi aveam, priveam această aventură existențială cu excitație și teamă. Mai venisem vara, în ultimii ani, la bunici, unde paradisul campestru era fracturat doar de zilele ploioase când eram consemnat în casă să mă lupt cu escadrilele de muște (care ignorau suveran „zepelinele” lucioase puse de bunica pentru a le lichida!), orice ieșire în grădină însemnând, pentru micul orășean care eram, o titanică luptă cu glodul. În rest, era un contrapunct semirural agreabil și plin de aventură, în care „ieșitul în oraș” cu de neuitatul meu unchi Ionel era o sărbătoare punctată, de regulă, de mersul la stadion, cu ore bune înainte de meci, la tribuna B, sau de cornetul de alune prăjite luate de la Cafe-Barul aflat la parterul clădirii de peste drumul blocului „Expres” din Piața Eminescu, de mult dărâmată. Totuși, prima mea imagine a Orașului care, față de Botoșani, părea o metropolă plină de comori și locuri magice, o am de la fabuloasa călătorie întreprinsă cu tata prin 1971, cred.

La acea vreme mama avea niște migrene groaznice care au ridicat suspiciunea unei tumori cerebrale și era internată pentru investigații la Spitalul „Parhon” din Copou (abia vreo șapte ani mai târziu s-a dovedit chirurgical că era vorba de niște pietre ascuțite din oxalați de calciu care se formaseră în bilă și o chinuiau astfel). În orice caz, tata m-a luat și pe mine, ca al doilea „bărbat” al casei, să mergem să o vizităm pe mama la spital la Iași. Țin minte că GAZ-ul de la redacție ne-a dus la Halta Trușești (da, celebrul Macondo al lui Viorel Ilișoi!) de unde am luat indescriptibilul personal Iași-Dorohoi care, vreme de vreo cinci ore, ne-a purtat, șerpuitor și legănat, până la gara cu ceas în turn stalinist din capitala Moldovei. De unde am urcat vioi spre Copou. Pentru familia noastră, Spitalul „Parhon” e un loc bântuit de amintiri nefaste (și tata, și bunicul au agonizat acolo, fiind scoși in extremis ca să moară la Valea Lupului, iar mama era să nu-și mai revină de la o anestezie totală!) astfel încât, memoria mea traumatică a șters imaginea vizitei de la spital, însă, dimpotrivă, îmi aduc aminte foarte clar cum am luat apoi autobuzul 27 (celebru în epocăⁱ!) până în Piața Unirii unde tata a intrat să-și cumpere o carte la Librăria „Junimea” (rămasă și azi reper), după care am intrat să vedem un film cu cowboy la Cinemascopul „Victoria”.

O temă de eternă controversă, care mă frământă și pe mine, este aceea legată de programul comunist de modernizare a marilor orașe. Era o mare distanță urbanistică și arhitectonică între Botoșani și Iași în anii 70. Programele de dezvoltare urbană a zonelor Ciurchi și Tătărași, apoi Cantemir și Podul Roș, Socola și Splai Bahlui au generat fronturi de blocuri moderne, de zece etaje, de neimaginat până atunci. Când am ajuns cu tata în Piața Unirii, perspectiva Hotelului „Unirea”, terminat, ca și alte obiective majore (precum Casa Pătrată, spre exemplu!) în 1969, erau o priveliște amețitoare pentru copilul obișnuit cu linia modestă, de patru etaje, a blocurilor centrale din Botoșani. Când am intrat în cinematograful „Victoria”, cu scaunele lui noi, de pluș vișiniu, în care te scufundai ca într-un fotoliu, cu perspectiva ecranului panoramic, nemaivăzut, și cu sunetul amplificat al filmului am crezut că am pășit într-o lume extraterestră.

Experiența cinematografică de atunci nu a mai avut niciodată egal, în ciuda multiplexurilor și sălilor Dolby de azi. Poate doar febra însetată a filmelor color de pe videocasete, văzute la familia Andriescu la finalul anilor 80, să mai fi oferit un șoc vizual și cultural asemănător. În orice caz, Iașul anului 1971 era aerisit (abia după cutremurul din 1977 a început sminteala cu blocurile înghesuite pe spațiile verzi dintre construcțiile anilor 60!), era vibrant, cu multiple baruri și restaurante, modern și reprezenta pentru mine, venit de la Botoșani, un megalopolis cosmopolit, cu tot cu tramvaiele hodorogite și autobuzele antediluviene, de extracție sovietică.

Ca ieșean de jumătate de secol, iubesc acest oraș cu bunele și relele lui, cu slăbiciunile și reușitele sale, cu tot ce înseamnă el, singular, pe chipul României, de la firul ierbii jegoase din „Dallas” până la înălțimile amețitoare ale „Beverly Hills-ului” din Pietrărie. Alături de mulți, mulți alții (unii care au fost și în secolele trecute, XIX și XX adică) m-am pus și eu, cu modestie, în slujba slujirii și propășirii unui centru de cultură, istorie și spiritualitate al cărui chip deosebit străbate zările și epocile. Ca și față de alte ținte ale entuziasmului meu, am față de Iași o iubire critică, responsabilă așa cum cred că trebuie să fie dacă vrei să fii convingător și să nu te amăgești singur.

Mi-e greu să nu văd uriașele prostii urbanistice ale anilor 50: Ruperea axei Copou – Palat cu monstruosul Palat al Telefoanelor sau imbecilitatea arhitecturală a Pieții Unirii, sugrumată de cele patru stupide turnuri staliniste (nu mai vorbesc de blocul „Tarom” tuflit peste Academia Mihăileană!). Cred că ideea pietonalului, ițită de primarul Simirad care nu mai voia claxoane sindicaliste sub fereastra lui, trebuia integrată în proiectul „capitalei europene a culturii” de realizare a unei axe culturale Palat – Copou unică în România, cu stimulente pentru crearea de terase și spații de consum cultural de o parte și de alta a ei. Desigur, cu asigurarea defluirii eficiente a autovehiculelor care tranzitau centrul orașului, chestiune nerezolvată nici azi. Apoi, dintre urgențele rămase în aer: parcări strategice supraetajate, în puncte cheie, care să asigure soluții pentru marea de mașini lăsată pe carosabil; șoseaua de centură neterminată precum și visul iluzoriu, dar atât de necesar al trenului metropolitan. În fine, cancerul imobiliar dezvoltat tumoral, iresponsabil, metastază urbanistică ce sufocă orașul și îl condamnă la implozie.

Cu toate astea, nu se poate spune că fața orașului nu s-a schimbat în jumătatea de secol de când locuiesc eu aici. Chiar dacă vechile cartiere au îmbătrânit, chiar dacă zona industrială a dispărut, chiar dacă traficul e de coșmar. Cam ca în toate celelalte mari orașe, orașul are, totuși, în ciuda marginalizării lui premeditate de valahi și clujeni, a haterilor și a „urii de sine” a unor comentatori locali, un farmec și o alură a lui, pe care toți străinii o recunosc. Ea se datorează, în primul rând, aerului cultural conservator care domină instituțiile și oferta orașului, împrospătat vioi de fojgăiala multiculturală a studenților străini, azi preponderent europeni spre deosebire de africanii din țările „prietene” care traficau vesel produse pe valută din „shopul” de la Unirea în anii ceaușismului târziu. Am văzut, de curând, eforturile făcute pentru diverse „schimbări la față” făcute pentru oraș, pentru aeroport sau pentru principalul cotidian care rezistă, eroic, și în print.

Nu sunt specialist în identități vizuale, dar, ca om care am cutreierat lumea occidentală și am stat perioade consistente în țări dezvoltate, aș putea să-mi exprim o părere personală. Nu există soluții miraculoase! – trebuie spus de la bun început și orice strategie de identitate vizuală are, inevitabil, adepți și critici, cu sau fără argumente raționale. Dacă noul look al Ziarului de Iași e profesionist și eficient, despre oraș și aeroport nu știu ce să zic. Poate că inserarea imaginii dinamice a Iașului de la aeroport în interiorul acelui scris butucănos lansat de Primărie, dar flexibil ca utilizare, așa cum a făcut-o, creativ, profesorul Mihai Bulai, ar fi o sinteză reușită a tradiției și creativității pe care acest oraș le propune abil, unor publicuri diferite. Mie-mi place ca imagine. Cât despre brand, mai bine lăsăm să se sedimenteze de la sine. Acum un deceniu, când am discutat, la un whisky prelungit, cu câteva minți strălucite în domeniul marketingului și brandingului, la întrebarea ce ar putea fi considerat ca un atribut unic al Iașului (că inspirație, creativitate, ospitalitate, arte, monumenteⁱⁱ, istorie sau palate ale culturii au mult prea multe alte orașe!) ne-a dat un singur lucru: aici poți trăi, spre deosebire de isteria altor mari centre urbane, un timp de calitate, mai relaxat și mai consistent cultural. Adică, am zis noi potențialilor oaspeți: „Take Your Time” că tot e și locul unde s-a încetățenit expresia centenară: „Hai, că nu dau turcii!”.

ⁱPentru că făcea legătura dintre cele două mari centre studențești, Tudor Vladimirescu și Tîrgușor-Copou, era supraaglomerat cu studenți care „uitau” să-și cumpere biletul de 60 de bani de la taxatoarea din spatele autobuzului invocând tot felul de pretexte hazlii care, probabil, fac și azi deliciul unor bunici care mai au ținere de minte.

ⁱⁱIar atunci când am propus înlocuirea siglei obosite a Palatului Culturii, construcție epigonică după Primăria din Viena, cu imaginea Mănăstirii „Trei Ierarhi”, unică în lume prin sinteza sa istorică, culturală și ecumenică, s-au cutremurat masele de sectanți „progresiști”, atei și neoproletcultiști.

 Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași și scriitor